Revanșism

În acest articol vom explora lumea fascinantă a lui Revanșism. De la origini până la impactul său asupra societății actuale, Revanșism a jucat un rol crucial în diferite aspecte ale vieții de zi cu zi. De-a lungul istoriei, Revanșism a evoluat și s-a adaptat la nevoile și cerințele în schimbare ale societății, devenind un subiect de mare relevanță astăzi. Prin acest articol, vom căuta să înțelegem importanța și semnificația lui Revanșism, precum și influența sa în diverse domenii.

Alsacia și Lorena în componența Imperiului German – ținta revanșismului francez după 1871
„Germania” după Tratatul de la Versailles

Revanșismul (din franceză revanche – revanșă, răzbunare) este o aspirație a unei țări (de asemenea poate fi și un partid politic, grup social, ș.a.), de a obține răzbunare prin revizuirea rezultatelor provocate de o înfrângere militară sau politică. Spre deosebire de termenul neutru de „revanșă,” conceptul de „revanșismoar” poartă o conotație mult mai amplă și nu se aplică la orice parte perdantă, ci doar statului inițiator al unei agresiuni provocate și nedrepte.

Revanșismul începe de la subestimare și tăcere până la negarea completă a vinei pentru propriile acte de agresiune. Pot urma acte de elaborare a unui nou război, sub pretextul răzbunării înfrângerii suferite și pentru recuperarea teritoriilor pierdute anterior.

În absența unor constrângeri, simpla dorința de răzbunare din cuvinte, sloganuri și recursuri, de multe ori, se transformă în ideologie și devine unul dintre pilonii politicii de stat (ca, de exemplu, în Germania după Primul Război Mondial).

Pentru prima dată, termenul a fost întrebuințat în Franța, în anii 1870, și făcea referință la dorința acesteia de a-și reîntoarce Alsacia și Lorena, cedate Imperiului German în 1871, ca urmare a războiului Franco-Prusac.

Exemple

Vezi și

Referințe și note


Bibliografie

  • W. Schivelbusch, The Culture of Defeat, page 106 (Henry Holt and Co. 2001)
  • Ernest Weibel, Mille ans d’Allemagne. Histoire et géopolitique du monde germanique, Ellipses, Paris, 2007 p. 436-37.
  • René Girard, Achever Clausewitz, Carnets Nord, Paris, 2007, p. 29.